Loading Posts...

THE SATOSHI REVOLUTION – Când este incriminată anonimitatea. Doar infractorii sunt anonimi (CAP. 4)

THE_SATOSHI_REVOLUTION – CAPITOLUL_4

– Articol de colecție –

Astăzi, Gazeta Bitcoin vă prezintă prima parte din capitolul 4 al operei “The Satoshi Revolution”, cea mai recentă carte a scriitoarei Wendy McElroy. Lectură plăcută tuturor!

Fragmentul al XVI-lea: Ce aveți de ascuns? Totul!

Citeşte fragmentele anterioare aici.

The Satoshi Revolution: O revoluţie a aşteptărilor în creştere
Secţiunea a II-a: Principiul moral al intimității
Capitolul 4: Când este incriminată anonimitatea. Doar infractorii sunt anonimi
de Wendy McElroy

Ce aveți de ascuns? Totul! (Cap. 4.1)

Am crescut crezând că în lumea în care trăiesc oamenii se bucură de o oarecare libertate și pot comunica unii cu alții în intimitate, fără a fi monitorizați, fără a fi măsurați, analizați sau judecați de aceste figuri din umbră sau de aceste sisteme, după bunul lor plac.

– Edward Snowden

Aș vrea ca pe piatra mea de mormânt să scrie: “Am trăit. Am murit. Acum vezi-ți de treburile tale”. Ce am de ascuns? Totul! Mai precis, în cazul oricărei informații pe care ar trebui să o dezvălui, eu refuz să o destăinui.

Intimitatea este calea cea mai eficace de păstrare a libertății față de atacurile guvernului. În cartea “Seeing Like a State: How Certain Schemes to Improve the Human Condition Have Failed”, politologul James C. Scott a discutat despre rolul pe care l-a avut o anumită formă de inventariere a datelor, în perioadă de dezvoltare a statului modern: recensământul. Scott scria că “Dacă ne imaginăm un stat care nu ar avea motive întemeiate pentru numărarea și localizarea populației, pentru aprecierea averilor și pentru cartografierea ținuturilor, resurselor și stabilimentelor, ar fi vorba de un stat ale cărui intervenții asupra societății ar fi foarte brutale”. Informația este putere, atât pentru oameni, cât și pentru guverne.

Anonimitatea criptovalutelor oferă oamenilor cea mai mare speranță pentru păstrarea autonomiei financiare. Și nevoia de anonimitate nu a fost niciodată atât de mare; odată cu era digitală, colectarea datelor a devenit un noroc chior la care guvernele din trecut puteau doar să viseze. Dar utilizatorii crypto, care doresc să își controleze singuri banii, se opun prezumțiilor culturale care favorizează puternic controlul guvernamental, în loc să contribuie la libertatea individuală.

Unele dintre cele mai puternice prezumții sunt următoarele:

  • Prezumția de nevinovăție aparține guvernului, nu oamenilor;
  • Guvernului și oamenilor li se aplică o moralitate cu dublu standard;
  • Sensul politic al noțiunii de “intimitate” este schimbat de o mână dibace; și
  • Stilul Orwellian de a vorbi cu dublu înțeles a devenit un discurs normal.

Prezumția de nevinovăție

Temeiul legal al “prezumției de nevinovăție” este exprimat uneori de expresia din limba latină “ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat”, ceea ce înseamnă că dificultatea demonstrării (n.r. vinovăției) stă pe umerii acuzatorului, nu pe cei ai acuzatului. Se presupune că acuzatul ar fi nevinovat până când se demonstrează că el sau ea este vinovat(ă). Doctrina legală se bazează pe credința că majoritatea oamenilor nu sunt criminali, și de aici și prezumția de nevinovăție; vinovăția trebuie demonstrată. Doctrina are în spate și un principiu logic: în condițiile în care este imposibil de demonstrat o negație, greutatea de a demonstra adevărul stă pe umerii celui care face o aserțiune pozitivă.

Presupunerea nevinovăției este o piatră de temelie a drepturilor omului și un zid împotriva urmăririlor penale abuzive ale guvernului. Este o caracteristică definitorie a unei societăți libere, nu a unei tiranii. Renumitul avocat britanic Sir John Clifford Mortimer – cunoscut mai ales pentru crearea unui iubit personaj de ficțiune, avocatul Horace Rumpole – nu a fost singurul care a considerat prezumția de nevinovăție ca fiind “firetul de aur” din care se împletește justiția.

Însă firetul de aur a fost dezlânat.

Guvernului i s-a acordat dreptul de a supraveghea masele și de a le cere socoteală, iar oamenii nu au mai putut beneficia de prezumția de nevinovăție, chiar dacă nu erau acuzați de nimic. Vameșii iau amprentele oamenilor, îi molestează, îi interoghează și urlă “Actele!”; cei care nu se supun sunt considerați vinovați deoarece au ceva de ascuns. Poliția arestează oamenii care nu se legitimează, chiar dacă arestarea respectivă este legală sau nu. În fond, polițiștii sunt “băieții buni”, ceea ce înseamnă că “băieții răi” sunt doar aceia care nu se supun. Încălcarea drepturilor este justificată și chiar încurajată prin motive nobile de către agenții guvernamentali, care trebuie să ofere siguranță și să mențină pacea. Prezumția de nevinovăție a fost transferată de la oameni la angajații guvernului.

Ipotezele care stau la baza nevinovăției au fost și ele schimbate. În loc ca majoritatea oamenilor să nu fie considerați infractori, toată lumea este suspectată de vinovăție până când li se demonstrează nevinovăția. Cum? Actele de identitate emise de guvern și raportarea sunt temelia probelor. Astfel este inversat și principiul logic conform căruia este imposibil de demonstrat o negație; acesta a fost înlocuit cu o eroare de logică cunoscută sub numele “argumentum ad ignorantiam” (aici, “ignoranța” se referă la lipsa unei probe contrare). În câteva cuvinte, expresia înseamnă că “o propoziție este adevărată pentru că nu a fost demonstrat că este falsă”. Și astfel, posibilitatea ca un om să fie infractor este adevărată doar pentru că nu s-a demonstrat contrariul.

Din nou, prezumția de nevinovăție a ajuns la mâna guvernului, departe de a aparține individului. Și nu este vorba de nicio exagerare. Este cântecul de lebădă al justiției, care nu poate exista fără procesele aferente; este drumul direct spre totalitarism. Acestea sunt sensurile politice și consecințele întrebării “Ce ai de ascuns?”. Oamenii nu mai sunt nevinovați și nu le se mai permite să-și vadă liniștiți de treburile lor.

Moralitatea cu dublu standard

Guvernul și agenții săi beneficiază de prezumția de nevinovăție datorită moralității cu dublu standard care funcționează în societate – într-un fel sunt priviți oamenii și în cu totul alt fel este privit guvernul.

Nicio voce nu a tunat mai tare împotriva moralității cu dublu standard decât aceea a lui Raymond Cyrus Hoiles, un liberalist și editor emblematic, care a creat în anii 1950 trustul media Freedom Communications. Hoiles credea că standardul dublu era mai distructiv pentru societate decât orice alt concept, iar atacurile sale erau ceva obișnuit pentru presa din acea vreme.

Într-un editorial din 17 decembrie 1956, numit “The Most Harmful Error Most Honest People Make” (n.r. Cele mai nocive greșeli pe care le fac oamenii onești), care a apărut pe prima pagină a ziarului său cel mai important – Santa Ana Register, Hoiles a explicat problema. Este “o idee conform căreia acțiunile unui om pot fi nocive și rele; totuși, dacă ele sunt efectuate de un grup sau de guvern pot duce la rezultate care să nu fie nocive, nici rele, ci corecte. Este conceptul conform căruia oamenii care fac un lucru, care ar fi rău, dacă ar fi realizat de un singur om, pot ajunge la ceva bun și corect”. Hoiles a criticat cel mai mult această eroare referindu-se la impozite. Dacă este ceva greșit ca un vecin să îți fure bunurile, atunci acest lucru este greșit de asemenea și dacă un grup de vecini sau reprezentantul acestuia (guvernul) ar face același lucru.

Desigur, critica standardului dublu nu a început cu Hoiles. Un pamflet din 1657 (atribuit rebelului colonel Titan) spunea “Ce poate fi mai absurd și mai lipsit de orice formă a bunului simț, decât să-l numești Hoț și să-l ucizi pe cel ce vine singur […] și să spui că este Lord Protector și să i te supui celui care vine cu trupele și cu regimentele pentru a te jefui? Sau să spui despre cineva care cutreieră mările cu două sau cu trei nave că este pirat, dar dacă are cincizeci este un amiral?”. Și totuși, această absurditate o găsim și în cazul statului, dar este ceva de netolerat când vine vorba de oameni.

Taxarea implică aceleași lucruri ca și violarea intimității. Dacă este ceva de neacceptat ca un vecin să-ți atingă corpul, sau corpul copilului tău, atunci nici agentul guvernului nu ar trebui să aibă voie. Dacă este de neacceptat ca un vecin să-ți ia telefonul, să îți urmărească tranzacțiile financiare și să tragă cu ochiul la tine în casă, atunci nici guvernul nu ar trebui să facă aceste lucruri. Un grup nu scapă de responsabilitățile personale dacă acționează în numele cuiva, pentru că fiecare om este responsabil de propriile acțiuni. Un viol în grup nu poate fi numit un viol mai mic, chiar dacă – ipotetic – ar ajuta la un lucru bun, cum ar fi o epurare etnică.

Un motiv cheie pentru care guvernul rămâne un motor al coerciției este acela că foarte mulți oameni sunt de acord cu dublul standard, dacă îi scutește de responsabilitate morală. Dacă oamenii guvernului, de la președinte și până la factorii poștali, ar trebui să se supună acelorași standarde ale decenței și acelorași responsabilități legale ca și restul oamenilor, atunci guvernul s-ar fărâmița.

Scamatoria intimității

“Intimitatea” a fost redefinită printr-o scamatorie în “tăinuire”. În excelentul eseu “”I’ve Got Nothing to Hide” and Other Misunderstandings of Privacy” (n.r. “Nu am nimic de ascuns” și alte interpretări greșite legate de intimitate), profesorul Daniel J. Solove explica metamorfoza prin care intimitatea devenea tăinuire: “Se spune des că nu există nicio problemă legată de intimitate, dacă o persoană nu are nimic de ascuns […] Când guvernul începe să supravegheze, mulți cred că nu le este amenințată intimitatea decât în cazul în care guvernul descoperă acțiuni ilegale, și atunci persoana respectivă nu are cum să pretindă în mod legitim dreptul la intimitate”. Ciudat, oamenii care militează pentru “nimic de ascuns” sunt fix cei care trag perdelele la geamuri. Ei nu permit străinilor să le scotocească prin portofele sau prin genți. Închid ușile când fac sex și obiectează la nudurile postate online. Ce au de ascuns? Așa cum spunea și Solove, intimitatea “nu se referă la ce ai de ascuns, ci la lucrurile care nu-i privesc pe alții”.

Expresia “nimic de ascuns” banalizează și incriminează dreptul la intimitate. Și distruge valoarea pe care intimitatea o oferă societății și oamenilor. Gândiți-vă doar la un exemplu din fiecare beneficiu:

Valoarea pe care intimitatea o oferă societății: Când un guvern monitorizează comunicațiile, oamenii nu interacționează în mod liber. Mai ales disidenții, scriitorii aberanți (chiar dacă sunt inofensivi), informatorii, criticii guvernului, scepticii, avocații apărării, artiștii… Societatea gri și mohorâtă din Uniunea Sovietică sau din alte state comuniste oferă semnale de alarmă despre modul în care teama și precauțiile distrug creativitatea și dialogul.

Valoarea pe care intimitatea o oferă oamenilor: Intimitatea este o parte a unei vieți sănătoase, creative și pline de imaginație. De exemplu, încă din copilărie țin un jurnal în care îmi scriu speranțele, confuziile, dezamăgirile și dorințele. Când citesc paginile din trecut, îmi dau seama cine eram când aveam 10 ani, iar asta mă ajută să înțeleg mult mai bine cine sunt acum. Aceste însemnări sunt ceva intim, nu pentru că îmi este rușine de ce am scris, ci pentru că sunt ceva foarte personal.

Oricine are lucruri intime la care ține. Unii poartă medalioane cu pozele rudelor decedate; alții ascund iubiri interzise; alții încuie ușa când se desfată într-o baie cu spumă; sau își ascund preferințele sexuale care le creează confuzii. Acestea sunt niște limite. Nimeni nu le poate încălca fără invitație. Închideți ușa în nas oricui ar spune altceva!

Noi suntem Orwell

În nuvela distopică “1984”, George Orwell a introdus conceptul de dublu înțeles. Acesta se referea la o reformulare care distorsiona sau schimba în mod deliberat sensurile cuvintelor, astfel încât să se obțină anumite avantaje politice. De exemplu, “războiul este pace” justifica invadarea națiunilor care nu apelau deloc la forță, dintr-un scop nobil – pacea. “Libertatea este obediență” permitea autorităților să îi oblige pe oamenii pașnici să se supună “spre binele lor”, motivul invocat fiind securitatea. “Întrebările sunt violență” însemna că era justificată cenzura pentru a se păstra ordinea în societate. Acum avem “intimitatea este tăinuire”.

Criptovalutele se confruntă cu o schimbare culturală abruptă pentru a-și putea ocupa locul de instrument al intimității. Din fericire, ele ocupă deja înaltul scaun al libertății.

– va urma –

Gazeta Bitcoin vă prezintă traducerea cărții scrise de Wendy McElroy exact în forma în care autoarea a publicat materialele pe site-ul News.Bitcoin.com.

Cum ţi s-au părut primele șaisprezece fragmente ale cărții? Gazeta Bitcoin te invită să ne scrii un comentariu pe iBitcoin.ro!

Sursa – News.Bitcoin.com

6
HeartHeart
0
HahaHaha
0
WowWow
0
SadSad
0
AngryAngry
Voted Thanks!

Gazeta Bitcoin

Redacția de știri.

Leave a Reply

Loading Posts...