Loading Posts...

THE SATOSHI REVOLUTION – Intimitatea este virtutea care a alimentat Revoluția Americană (CAP. 6.2)

THE_SATOSHI_REVOLUTION – CAPITOLUL_6.2

– Articol de colecție –

Astăzi, Gazeta Bitcoin vă prezintă partea a doua din capitolul 6 al operei “The Satoshi Revolution”, cea mai recentă carte a scriitoarei Wendy McElroy. Lectură plăcută tuturor!

Fragmentul al XXIII-lea: Intimitatea este virtutea care a alimentat Revoluția Americană

Citeşte fragmentele anterioare aici.

The Satoshi Revolution: O revoluţie a aşteptărilor în creştere
Secţiunea a II-a: Principiul moral al intimității
Capitolul 6: Intimitatea este o premisă a drepturilor omului
de Wendy McElroy

O dizolvare generală a principiilor și a manierelor cu siguranță va da peste cap libertățile Americii, mai rău decât ar putea să o facă un inamic cu toată puterea de care ar dispune. Cât timp oamenii sunt virtuoși ei nu pot fi îngenunchiați, dar odată ce-și pierd virtuțile ei sunt gata să-și predea libertățile în fața primului invadator extern sau intern.

– Samuel Adams

Mulți oameni sunt atacați de un invadator intern: guvernul. Din fericire, istoria dezvăluie o armă puternică împotriva invaziei.

Intimitatea este virtutea revoluționară care i-a ajutat pe coloniștii americani să le trântească ușa în față oficialilor britanici, atât la propriu, cât și la figurat. Al treilea amendament al Constituției S.U.A. interzicea practica des întâlnită prin care soldații erau cazați în casele oamenilor, chiar și pe timp de pace, fără consimțământul proprietarilor. Prevederile amendamentului par antice acum. Dar corectarea acestei violări travestite a intimității și domiciliului a fost atât de importantă pentru revoluționari, încât a ajuns pe locul trei în topul libertăților prevăzute de Legea Drepturilor. Primul amendament a fost libertatea de exprimare și religioasă, iar cel de-al doilea se referea la dreptul de a purta arme.

De ce? Pentru că al treilea amendament susținea dreptul de a beneficia de intimitate domestică împotriva celor care invadează locurile cele mai personale – căminele. Este singura parte a Constituției care adresează relația dintre oameni și armată, atât pe timp de război, cât și de pace, individul având prioritate. Deși amendamentul pare demodat, principiul din spatele său este simplu de aplicat în războiul modern, condus de forțele militarizate de aplicare a legii, împotriva terorismului și a infracțiunilor de “trădare”, cum ar fi spălarea de bani. Individul are prioritate.

Al patrulea amendament promovează de asemenea intimitatea. Începe prin apărarea “dreptului oamenilor de a fi siguri de propria lor persoană, de casele, documentele și bunurile lor”, drept care “nu trebuie să fie violat prin percheziții și sechestrări nerezonabile”. Pentru intimitatea crypto, cel mai important termen este “documentele”. Referința poate fi extrapolată ușor în secolul al XXI-lea pentru a acoperi emailurile și alte date informatice. Mai mult, istoria disparată a modului în care legea a tratat “documentele” și “bunurile” reiterează mesajul celui de-al treilea amendament. Când este vorba de “documente”, intimitatea individuală a izbândit. Cel puțin până de curând.

Al cincilea amendament are și el legătură cu intimitatea, conturând dreptul unui om de a nu depune “mărturie împotriva propriei persoane” în cazurile penale.

Declarația de Independență a fost semnată de 56 coloniști. Ei știau că este un act de trădare pedepsit cu moartea. Dacă revoluția era înăbușită, ei și-ar fi pierdut viețile, banii și și-ar fi pus în pericol familiile. Și chiar dacă revoluția a avut succes, unii au plătit prețuri cumplite. “Cinci semnatari au fost capturați de britanici și au fost torturați cu brutalitate pentru că trădaseră. Nouă au luptat în Războiul de Independență și au murit în urma rănilor sau a dificultăților suferite. Doi și-au pierdut fiii în Armata Continentală. Copiii altor doi au fost capturați. Cel puțin doisprezece din cei cincizeci și șase s-au trezit cu locuințele prădate și arse”. Iată cât de important a fost pentru semnatari – numiți acum Părinții Fondatori – principiul revoluției, inclusiv valoarea intimității.

Intimitatea a fost o valoare pentru care a meritat să mori în revoluție.

(Notă: această discuție se concentrează asupra S.U.A., dar principiile menționate depășesc ușor granițele și culturile. De asemenea, nu vreau să trec cu vederea abuzurile din timpul Revoluției Americane; nu contest faptul că Loialiștii erau și coloniști; vreau doar să subliniez rolul pivot jucat de intimitate în dinamica Revoluției.)

Cuvântul care face diferența

Când guvernul confiscă sau supraveghează smartphone-urile și computerele, scopul este de a înșfăca informațiile private de pe aceste dispozitive. În limbajul din secolul al XVIII-lea, guvernul sechestra “documente”. Cetățenii supuși își predau cu obediență informațiile de pe dispozitive; unii chiar apără intruziunea, numind-o “securitate”. Acești oameni au toate drepturile să procedeze astfel; este decizia lor dacă își dezvăluie sau nu informațiile personale. Dar ei nu au niciun drept să le ceară și altora să se supună legilor și birocrațiilor invazive; ei greșesc din punct de vedere moral, pentru că îi arată cu degetul pe cei care nu procedează așa. Și totuși, cei care spun “nu” violului în grup asupra intimității sunt literalmente tratați ca niște infractori.

Din fericire, istoria există. Și are o lecție de o inestimabilă valoare: lucrurile nu au fost mereu așa și nu trebuie să fie nici acum așa.

Lumea trece prin așa-numita “criză tehnologică a doctrinei legale moderne”. Mai precis, vechile reguli nu sunt adecvate situațiilor noi. Probele fizice nu sunt același lucru cu probele digitale, iar deciziile lipsite de consecvență ale instanțelor în ceea ce privește criptovalutele nu fac decât să sporească confuzia. Nimeni nu cunoaște cu certitudine statutul legal al propriului portofel crypto sau al propriilor chei private. O soluție pentru creșterea continuă a haosului legal rezidă într-un cuvânt din Constituție, trecut de multe ori cu vederea – “documentele”.

Ascultați ce spune istoria.

Revenind, al patrulea amendament susține: “Dreptul oamenilor de a fi siguri de propria lor persoană, de casele, documentele și bunurile lor nu trebuie să fie violat prin percheziții și sechestrări nerezonabile; nu trebuie să fie emise mandate decât pe baza unei cauze a cărei probabilitate e susținută prin jurământ sau afirmații, iar mandatele trebuie să descrie în amănunt locul care urmează a fi percheziționat și persoanele sau lucrurile care urmează a fi sechestrate”.

Este limpede ce spune amendamentul. De exemplu, guvernul încearcă cu orice preț să obțină probele înainte ca legea să-i permită să violeze intimitatea și domiciliul cuiva. Totuși, un aspect este deseori trecut cu vederea. Este vorba de distincția clară între “documente” și “bunuri”, între informațiile personale, exprimarea liberă și bunurile personale. Legea obișnuită, pe care este bazată jurisprudența Occidentală, a garantat de-a lungul timpului mult mai multă protecție pentru “documente”.

Profesorul în drept Donald A. Dripps începe eseul său deschizător de drumuri din 2013 –“”Dearest Property”: Digital Evidence and the History of Private “Papers” as Special Objects of Search and Seizure” – cu două întrebări. “De ce al patrulea amendament se referă distinct la “documente” înaintea “bunurilor”? De ce ar trebui să ne pese?”.

Dripps întreabă întrucât el dorește “să stabilească regulile speciale ale celui de-al patrulea amendament referitoare la probele digitale” într-un cadru legal. Aceastea fiind necesare pentru a putea proteja “cantitatea de informații nevinovate și personale care trebuie expuse (sau solicitate) înainte de a se descoperi infracțiunile”. Din fericire, trecutul ajută încă o dată. În anii 1760, coloniile americane au reflectat asupra “controversei uriașe referitoare la împuternicile generale, defăimările și sechestrările documentelor, care a erupt în Anglia”. Controversa a condus la o analiză complexă a intimității.

Revenind la rolul revoluționar jucat de “documente” la nașterea Americii

În 1761, avocatul James Otis Jr. i-a reprezentat pe mai mulți comercianți coloniști în fața Înaltei Curți din Massachusetts. Cazul a contestat Ordonanțele de Asistență utilizate de oficianții vamali. Hulitele Ordonanțe se refereau la mandatele de percheziție și sechestrare fără excepție și la organele de aplicare a legii care trebuiau să îi ajute pe oficianții vamali la percheziționarea proprietăților private, în vederea eliminării contrabandei și a bunurilor de contrabandă. Mandatele expirau doar la decesul autorității emitente și erau de multe ori transferabile.

Otis s-a ocupat benevol de caz. El a apărut înaintea Înaltei Curți din Massachussetts denunțând că regele George III, parlamentul britanic și întreaga națiune britanică au oprimat coloniștii americani. Un tânăr impresionant reușea să electrizeze audiența printr-un discurs de cinci ore și printr-un mesaj electrizant. Conform lui John Adams, care avea ulterior să devină Președinte, performanța lui Otis din cadrul procesului a fost scânteia Revoluției Americane:

“Otis a fost ca o vâlvătaie! […] Independența Americii atunci și acolo a luat naștere […] Toată audiența părea gata, ca și mine, de a ridica armele împotriva Ordonanței de Asistență. Atunci și acolo a avut loc primul act de opoziție față de revendicările Marii Britanii. Atunci și acolo au răsărit lujerii independenței. În cincisprezece ani, în 1776, el a devenit un bărbat adevărat și s-a proclamat un om liber”.

Dar politica din colonii nu s-a concentrat asupra “documentelor” – scrisori, jurnale, documente de afaceri – care, conform legii vămilor, nu erau taxabile. Însă politica din Anglia a făcut-o.

În anii 1760, Marea Britanie a început să emită mandatele pentru “documente”, împotriva celor care publicau și a autorilor suspectați de “defăimare”, ceea ce însemna răzvrătire. Entick împotriva Carrington (1765) a fost poate cel mai influent caz al vremii. Judecătorul desemnat, Lordul Camden, a spus faimosul dicton: “Dacă este lege, ea se va afla în cărțile noastre. Dacă nu se află acolo, nu este lege”. “Dreptul” guvernului de a sechestra documentele nu era statutar. Drept urmare, nu era lege.

La ce se referea cazul: John Entick a publicat un document care se opunea cu îndârjire Coroanei. În 1762, Mesagerul Șef al Regelui, Nathan Carrington, i-a spart locuința lui Entick împreună cu trei alți ofițeri. Ei au furat sute de documente, căutând probe pentru răzvrătire. Entick a mers în instanță. Și a câștigat.

Analizele ulterioare ale cazului Entick au dezvăluit că patru aspecte din acțiunea întreprinsă de guvern au fost ilegale. Mandatul nu admitea excepție, atât referitor la incinta care avea să fie percheziționată, cât și la documentele care urmau să fie puse sub sechestru; sechestrul expropria documentele și interzicea utilizarea lor de către reclamant; mandatul era nereglementat, deoarece nu prevedea o supraveghere obiectivă și nu oferea posibilitatea recursului; sechestrul era inchizitorial pentru că oferea guvernului informații despre munca intelectuală a lui Entick. Ultimul punct a avut o greutate aparte. Sergentul Glynn, consilierul lui Entick, a declarat: “Nicio autoritate nu poate intra legal cu forța în casa și studiile unui om pentru a căuta probe împotriva acestuia; așa ceva ar fi mai rău decât inchiziția spaniolă; răscolirea sertarelor și locurilor secrete pentru găsirea unor probe care să-l incrimineze ar fi ca și cum i-ar rupe trupul os cu os pentru a-i afla gândurile tainice”.

Coloniștii americani au acordat multă atenție cazului Entick și altor cazuri similare din Marea Britanie. Redactarea celui de-al patrulea amendament avea loc la un scurt interval de timp.

“Documentele” și “bunurile” ajung în fața legii

Dripps explică: “Chiar dacă acceptarea legii britanice în noile state independente americane nu a avut loc automat și nici nu a fost uniformă, a luat naștere un tipar. Americanii au adoptat legislația engleză și statutele în vigoare în perioada independenței, mai puțin în cazurile în care regulile engleze intrau în conflict cu un drept natural sau cu declarația drepturilor din constituția unui stat”. Pe scurt, orice judecător care ar fi emis un mandat pentru documente intra în contradicție cu principiul declarat anterior de către judecătorul cazului Entick; dacă nu exista în cartea statutelor, nu era legal. Mai mult, mandatele pentru “documente” intrau în conflict cu constituțiile a tot mai multe state.

Dripps continuă cu “America a moștenit interdicția legală de a cerceta documente, a adoptat dispoziții constituționale care se refereau în mod distinct la documente și a refuzat să modifice statutul interdicției legale până la Războiul Civil”. Războiul Civil costa însă bani grei și principala sursă de finanțare a guvernului a constat în taxe și impuneri directe; evaziunea fiscală înflorea. Un statut unic a fost aprobat. Una dintre opiniile exprimate în procesul Boyd împotriva Statelor Unite spunea că “Actul din 1863 a fost primul din această țară, și am putea spune că atât în această țară cât și în Anglia, cât am putut constata până acum, a fost autorizată cercetarea și sechestrarea documentelor private ale oamenilor, sau prezentarea lor în mod obligatoriu într-o lumină nefavorabilă, cu scopul de a putea fi folosite ca probe împotriva proprietarilor, în cazurile penale sau în demersurile de expropriere”. Sechestrarea “documentelor” sau găsirea lor obligatorie erau acum incluse în legea statutară. Aparent, războiul nu a fost un timp favorabil dezbaterilor despre protecțiile constituționale.

Litigiul dintre “documente” și “bunuri” a mers în zigzag de la sfârșitul Războiului Civil. Fără îndoială, evenimentul cel mai haotic a avut loc în 1886, când Curtea Supremă a Statelor Unite a luat decizia în cazul Boyd. “Istoria cazului Boyd”, scria Dripps, “a început cum se cuvine, cu un statut care i-a autorizat pe ofițerii vamali să sechestreze cărțile și documentele importatorilor suspectați că ar evita taxele”.

Avansăm până la incidentul petrecut în portul din New York. Ofițerii vamali sechestrau 35 de farfurii de sticlă pentru neplata taxei de import. Guvernul a dispus că E.A. Boyd & Sons trebuie să prezinte facturi care ar fi consolidat cazul împotriva companiei. Boyd s-a supus, dar a protestat, spunând că dezvăluirea involuntară este o formă a auto-incriminării, care era interzisă prin Constituție; în plus, percheziția și sechestrarea erau nerezonabile. Pe scurt, violarea “documentelor” încălca dreptul la un proces echitabil. Când o instanță inferioară a luat partea guvernului, cazul a ajuns la Curtea Supremă.

Curtea Supremă i-a dat dreptate lui Boyd, motivând:

“Principiile expuse în această speță afectează grav însăși esența libertății și securității constituționale. S-a întrecut orice măsură, lucrurile mergând mult mai departe de prezentarea concretă a cazului în fața instanței […]; au fost permise invaziile efectuate de guvern și de oamenii săi asupra sfințeniei casei omului și a aspectelor intime ale vieții. Esența ofensei nu constă în spargerea ușilor și scotocirea dulapurilor; este vorba de intruziunea asupra dreptului irevocabil al siguranței personale, al libertății personale și al proprietății private, în condițiile în care acest drept nu a fost niciodată anulat de o condamnare pentru o ofensă publică. Este vorba de invadarea acestui drept sacru care fundamentează și constituie esența judecății Lordului Camden”.

Decizia în cazul Boyd a reinstaurat o protecție constituțională și mai mare a “documentelor” față de “bunuri”. Și este aplicabilă direct și “documentelor” sau informațiilor digitale. Totuși, protecția nu a fost niciodată absolută, ba chiar s-a deteriorat în ultimele decade. Dripps explică iarăși, că “În timpul ultimilor douăzeci și cinci de ani ai secolului XX, Curtea Supremă a început efectiv să nu mai deosebească “documentele” de “bunuri”. Linia pe care au mers cazurile moderne a condus la “reguli cusute cu ață albă”, care stabileau același tratament constituțional pentru toate “bunurile””. Pe scurt, “documentele” nu doar că și-au pierdut statutul special pe care îl aveau în fața legii, dar au și devenit legal echivalentul oricăror “bunuri”. Cu toate acestea, precedentul constituit de cazul Boyd a avut efect aproape un secol, și nici acum nu este pe deplin uitat.

Concluzii

Informațiile digitale au apărut într-o nouă eră a inchiziției, unde intimitatea este văzută ca o vină. Dripps observă că “Astăzi, agenții federali pot obține mandate de sechestrare și pot acapara tezaure întregi de documente private stocate digital, pe care le pot citi de la distanță, unul câte unul […]. Ceea ce legea consideră drept o relicvă a instanței Star Chamber, și ceea ce legislația americană a autorizat în timpul primilor optzeci de ani de independență, a devenit o procedură standard de aplicare a legii”. Obținerea informațiilor private se făcea prin tortură sau prin încordarea mușchilor. Astăzi, această violare a devenit atât de împământenită politic, încât este aproape invizibilă și ușor de trecut cu vederea.

Nu faceți asta.

Lucrurile nu au fost mereu așa, și nu trebuie să fie așa.

Guvernul vrea ca oamenii să creadă că intimitatea este anticamera infracțiunilor, un refugiu al tâlharilor și un pericol pentru cei nevinovați. Însă adevărul este chiar invers. Intimitatea este o virtute în baza căreia sunt construite procesul echitabil, libertatea și viețile oamenilor. Intimitatea este nucleul existenței umane, pentru că esența intimității constă în gândurile omului și în modul în care este percepută și trăită viața.

Cea mai sigură protecție a intimității constă în a face exact ceea ce stârnește teama guvernului. Susțineți acest demers; celebrați-l; înțelegeți-i importanța crucială pe care o are asupra libertății. Și nu vă supuneți la solicitarea care dă fiori – “Actele!”.

– va urma –

Gazeta Bitcoin vă prezintă traducerea cărții scrise de Wendy McElroy exact în forma în care autoarea a publicat materialele pe site-ul News.Bitcoin.com.

Cum ţi s-au părut primele douăzeci și trei de fragmente ale cărții? Gazeta Bitcoin te invită să ne scrii un comentariu pe iBitcoin.ro!

Sursa – News.Bitcoin.com

3
HeartHeart
0
HahaHaha
0
WowWow
0
SadSad
0
AngryAngry
Voted Thanks!

Gazeta Bitcoin

Redacția de știri.

Leave a Reply

Loading Posts...